Dr. NICOLAE BERCARU - Medic veterinar - "Nu vreţi să ştiţi cum e să simţi că inima unei fiinţe vii e în mâinile tale"

 

Dacă îl veţi întreba câte animale are, vă va spune că are sute. De la pisicile salvate de la moarte, pe care n-a avut inimă să le abandoneze, la maidanezii oploşiţi în curtea cli­ni­cii lui, la propriul câine, care-l aşteaptă cu răbdare acasă, şi până la sutele de animale-pacienţi, care i-au trecut prin mâini, pe masa de operaţie. Un îm­pătimit al medicinii veterinare, cum azi găseşti tot mai puţini, dr. Bercaru n-a ezitat să rişte acolo unde alţi chirurgi n-ar fi îndrăznit şi nici să gă­sească soluţii unde nimeni nu mai credea că se poate face ce­va. În 2010, a realizat primul implant de stimu­lator cardiac unei căţeluşe boxer, iar în 2016, a ope­rat o tumoră pe ini­mă, aflată într-un grad avansat. Două ope­raţii-eve­niment, premiere absolute pentru chi­rurgia veterinară românească, care l-au adus în atenţia revistei noastre.

- Cum e viaţa printre animale, domnule doctor?

- Viaţă de câine! (râde) Am un program câi­nesc. De dimineaţa până seara, muncă, dragoste, muncă, dragoste. Important e să-ţi şi placă ceea ce faci.

- Aveţi şi dvs. animale?

- Asta e o întrebare pe care mi-o pune orice om care mă cunoaşte. Cred că majo­ritatea ar fi deza­măgiţi să n-ai. Eu am avut întotdeauna. Deşi aproape că nu mi-am dorit. Unui animal trebuie să-i acorzi timp, iar eu am considerat întotdeauna că, din punct de vedere al solicitării emoţionale, pa­cientul e prioritar. Câte unii mă întreabă "Aveţi câine?" Aşa, cu aroganţă. "Cum? N-ai câine şi îmi spui mie că eşti medic veterinar?" Eu n-am câine, am sute de câini. Ai sau n-ai câine, e nerelevant. Da­că lucrezi ca mine 12 ore pe zi...

- ...aproape că, şi dacă ai, n-ai!

- Nu, eu îl am, dar el nu mă are pe mine.

- Ce câine aveţi?

- O căţeluşă brac. Sunt un împătimit al bracului. Dar iubesc mult şi metisul, maidanezul, cum e numit câinele nostru de stradă. Metişii care ajung aici sunt ab­solut senzaţionali, lasă impresia că în­ţeleg tot ce le spui. Când câinele stă sub acoperiş cu tine se umani­zează, pur şi simplu. Înţelege tot ce se în­tâmplă şi de ce se întâmplă.

- Există rase de câini mai empatice ca altele?

- Sunt câini cu care trebuie să comunici mai ferm şi câini care pot fi accesaţi telepatic. E ca la oameni, unii sunt mai empatici, alţii mai puţin. Există însă rase mai predispuse la agresivitate, asta da. Chiar azi am avut un pacient dintr-o rasă cu potenţial violent, mali­nois, dar extrem de echilibrat. Sunt câini care ajung la cabinet agresivi şi, după două, trei zile, se schimbă radical. Înţeleg că răul acela aparent, in­jecţia sau ce e, e de fapt spre binele lor. Dacă pro­prie­tarul se poartă corect cu animalul, nu există mo­tive de izbucnire. Toţi câi­nii sunt buni. Noi îi facem răi.

- Chiar aşa?

Cuminţenia pământului

 

Un pacient mai puţin obişnuit

 

- Comportamentul stăpânului e fun­damental. Comportamentul câinelui re­flec­tă aproape 100% com­por­tamentul proprietarului. Există, desigur, şi excepţii care ţin de latura patologicului, în cazul unor afec­ţi­uni. În ţările oc­cidentale sunt, de altfel, foarte căutaţi psi­hologii de animale.

- Mă uimiţi...

- Vorbesc serios. M-am întâlnit vara asta cu un vechi prieten stabilit în Canada, care din jurnalist ce era aici, în ţară, a cedat marii lui pasiuni pentru câini şi a ajuns groomer, toaletează câini, fiind foarte pa­sio­nat şi de dresaj. Îmi povestea că în­soţeşte pro­prietarii de câini la psiholog. Partea de psi­ho­te­ra­pie (şi psihiatrie în unele ca­zuri) costă mai mult decât intervenţiile de medicină obiş­nu­ită, iar în şedinţele res­pective se recomandă in­­clu­siv schim­barea com­por­tamentului tău, de stă­pân.

- Mă face să mă gândesc la educaţia copiilor.

- Nu e aproape nicio diferenţă. Un câine simte ime­diat când stăpânul ştie să se poarte cu el, per­cepe ime­diat schimbarea de situaţie şi stă cuminte, nu urlă. În dresajul corect se insistă mult pe com­por­tamentul tău faţă de câine. Acum avem şi noi dre­sori, în adevăratul sens al cuvântului, care nu mai apli­că metode barbare şi învechite. Am auzit aici, în ţară, proprietari plângându-se că nu li se dă voie cu câinele în magazin sau în restaurant, ca în Occident. Dar ei nu ştiu că acei proprietari din Occident au fă­cut cursuri, că animalul lor nu se mişcă de sub sca­unul stă­pânului, până ce acesta nu şi-a băut cafeaua, că nu uri­nează nici pe poartă, nici pe alte scaune. În Româ­nia, lucrurile astea încă nu sunt posibile.

- Aţi vorbit mai mult de câini, să înţeleg că de pisici vă ocupaţi mai rar?

- Nuu, tratez şi foarte multe pisici. Sunt oameni care au şi câine, şi pisică. Dar cel mai adesea, oa­me­nii se împart în câinari şi pisicari. Câinarii, în genere, sunt nişte oameni uşor egoişti. S-ar simţi poate uşor jig­niţi să audă chestia asta. Dar n-o zic eu, o zic psihologii şi am constatat-o şi pe pie­lea mea. Câinele răspunde la comenzi, când vrei să vină la tine, vine, la picior. Câi­­nele te ascultă. Dacă simţi nevoia să co­manzi cuiva şi n-ai cui prin preajmă, îţi iei un câi­ne. (râde) În timp ce cu pisicile e cu totul altă mâncare de peşte. Pisica n-o mângâi când vrei tu, o mângâi când vrea ea. Şi are grijă să te facă s-o mângâi, vine, se freacă de tine, ţi se bagă în suflet. Cert e că cei care cresc pisici sunt altfel de oa­meni. Pur şi simplu, altfel. Cred că mai ma­leabili şi mai sofisticaţi un pic. Până să-mi satisfac stagiul mi­litar, nu-mi plă­ceau pisicile. Se vede că mi-a calmat im­pulsurile auto­ri­tare. După ce am terminat armata, am constatat subit că au început să-mi placă. (râde)

- Tot atunci a început şi pasiunea pentru medicina veterinară?

- Pasiunea pentru animale e cu mult mai veche, de pe la patru-cinci ani, când bunicul din partea tatălui mă ducea în Mărginimea Sibiului, unde erau primă­va­ra turme cu oi, şi mieii proaspăt fătaţi abia se ţineau pe picioare. Înnebuneam de bucurie să-i iau eu în bra­ţe şi să-i duc ciobanului, să-i pună pe cai, în desagă, să nu obo­sească. Au mai fost şi vacanţele la bunicii din Făgăraş, într-o curte mare cu de toate: pisici, căţei, găini, cobai, porumbei. Şi profesoara mea de la Sibiu, din clasele V-VIII, o săsoaică ex­traor­dinară, care mi-a insuflat dragostea pentru ştiin­ţele naturii. A fost real­mente o profesoară de excep­ţie, care ne-a făcut nenu­mă­rate exemplificări şi disecţii. Şi poate a fost şi fap­tul că în copilărie n-am avut voie să ţin acasă niciun animal, frustrare care a con­tribuit şi ea mai târziu. Cert e că în clasa a VI-a, după ce am început biologia ani­ma­lă, am venit aca­să şi i-am spus mamei: "Gata, m-am hotărât, mă fac veterinar". Iar mama, ingineră şi pro­fesoară cu mult tact, a zis: "Bine, lasă, o să mai vezi tu şi altele!" Dar aşa a rămas!

- Şi nicio clipă nu v-aţi mai îndoit pe parcurs?

 

Pacienţi la masa de Crăciun

 

- Nu, deşi a fost cât pe ce să fiu deturnat de la vi­sul meu. Înainte de revoluţie, am dat la facultate la Timişoara şi Cluj şi nu am intrat, eram destul de frus­trat, şi atunci mătuşa mi-a zis: "Gândeşte-te un pic, ar fi bine să mergi pe medicină umană, ai dat greş de două ori, poate e un semn." Dar m-am încăpăţânat, şi până la urmă, în 1990, m-am înscris tot la me­di­cină veterinară, la Bucureşti. A fost un drum foarte greu, am avut parte de nişte profesori excepţionali, cu o experienţă uriaşă, şase ani de şcoală, în care mi s-au întâmplat lucruri grozave. Am avut şi norocul să ajung să lucrez în Sibiu, cu un medic veterinar care la vre­mea respectivă era cel mai bun medic din partea aia de ţară. Un prieten bun m-a luat de mână şi m-a dus cu forţa: "Hai, trebuie să mergem să fa­cem prac­tică la doctorul Ciuceanu". Iacob Ciuceanu avea 76 de ani când l-am cunoscut. Ne-am dus şi l-am întrebat dacă ne primeşte în practică. S-a uitat aşa, la noi, era 12 la prânz, şi a zis: "Da, vă primesc". Şi noi am zis: "De când?" "De acum!" Şi ne-am su­flecat mânecile şi ne-am apucat. După exact două săptămâni, în care am avut destulă vreme să realizez că este şansa vieţii mele, prietenul care m-a dus aco­lo a renunţat, a zis că nu i se pare cine ştie ce. De atunci a început marea aven­tură a vieţii mele. Pa­siunea mea veche din copi­lărie a prins aripi.

- Şi cum aţi împăcat facultatea la Bucureşti cu practica la Sibiu?

- Toate vacanţele erau la Sibiu, în cabinet, din pri­ma până în ultima zi. După facultate, când eram pre­parator, le-am povestit studenţilor mei că nu am avut nicio vacanţă în timpul facultăţii. Cred că pă­ream destul de exigent şi de exagerat, dar în cazul meu era vorba, pur şi simplu, de pasiune. După ce am cunoscut acest om, la jumătatea vacanţei de după anul I, am renunţat la tot timpul meu liber. Era mult prea im­portant să fiu acolo, lângă el. Iacob Ciuceanu a lucrat toată viaţa, până cu trei luni înainte să moară, însumat, 64 de ani de medicină veterinară. Eu l-am cunoscut după 52 de ani de experienţă, şi eram cu totul im­pre­sionat de felul în care pune diagnostice şi dă tra­tamente.

- S-a legat între dvs. acea relaţie ucenic-dis­ci­pol?

- Chiar mai mult de atât, a ajuns să mă îndră­gească foarte tare şi eu l-am iubit foarte mult. Am lucrat împreună până la sfârşit. După ce am terminat facul­tatea, am rămas în Bucureşti şi, când avea ope­raţii mai dificile, aştepta să vin eu şi le făceam împreună. Le făceam de fapt eu, fiindcă dumnealui nu mai vedea aşa bine, dar mergea împreună cu mine, ca un garant al actului chirurgical. Când ai un mentor atât de pu­ternic, se schimbă totul. Sunt zile când obosesc şi-mi aduc cu ruşine aminte că am doar 20 de ani de muncă, iar el a muncit 64. Înainte să moară, în 2002, a avut un in­farct şi m-a chemat la Sibiu să ne încheiem soco­telile, să ne luăm rămas bun. Eu am început să plâng la telefon. Şi mi-a zis: "Nu plânge, o să am grijă de tine de dincolo." A fost răvăşitor, vorbele lui au venit cu o naturaleţe incredibilă. De foarte multe ori, în tim­pul operaţiilor, simt că e în spatele meu şi mă susţine.

- D-le doctor, cum e acolo, la masa de operaţie? Cât e emoţie, cât e sânge rece?

- Empatia te slăbeşte, te vulnerabilizează. Eu sunt mai sensibil cu mult decât mi-aş dori. Când eşti chi­rurg, trebuie să fii mai detaşat. Operez de peste două decenii, dar n-am reuşit să câştig detaşarea asta.

- Poate e mai bine aşa, măcar nu ajungeţi cinic, ca mulţi chirurgi umani...

- Nu-i acuz nici pe ei. Dacă ajungi să mori câte-un pic cu fiecare pacient, te autodistrugi. Actul chi­rur­­gi­cal e o trăire foarte intensă. Mulţi oameni au impresia că dacă eşti medic şi ceri bani pe operaţii, tu asta faci, bani! Nici nu se gândesc la consumul emoţional uriaş pe care îl trăieşti cu fiecare animăluţ.

- Ultima operaţie mai complicată pe care aţi realizat-o a fost şi o premieră, una care v-a făcut faimos printre medicii veterinari. Ne povestiţi puţin despre ea?

- E povestea lui Ulmar, un ciobănesc german adus de un coleg cardiolog, care a găsit, în urma unei eco­grafii, o tumoră pe atriul drept, la fel de mare cât atriul. O tumoră pe inimă! Mi-a spus că e pe pe­ri­card, foiţa care îmbracă inima. Când am deschis to­ra­cele, am constatat că nu e pe pericard, ci direct pe atriu. Da­că ştiam exact unde e, nici nu mă apucam de ope­raţie. În situaţii din astea, ai câteva secunde să decizi: în­­chizi operaţia sau mergi înainte? Sunt câ­teva se­cun­de în care simţi toată apăsarea aşteptărilor pro­prie­tarului, căruia degeaba i-ai explicat de o sută de ori că riscurile sunt uriaşe, el speră să-i salvezi prietenul.

- Şi..?

Un supravieţuitor fericit

 

- ...şi mi-am luat curaj şi am deschis pericardul. Mă uitam cu colegul meu la tumoră şi nu ştiam de unde să o abordăm. Vezi o inimă care pulsează şi o tumoră pe ea. O situaţie la care nu te aştepţi. Am început să decupez tumora şi, în timp ce decupam din ea, tumora s-a desprins de pe atriu şi a început să ţâşnească sângele din inimă. M-am trezit cu degetul în atriu, pe post de dop. Inima pulsa şi eu trebuia să gândesc în nanosecunde. Nu vreţi să ştiţi cum e să simţi că inima unei fiinţe vii e în mâinile tale. La propriu. Dacă ridicam degetul, se sfârşea totul.
Până la urmă, mi-a venit o idee şi am pus o pensă sub tumoră, am suturat, în fine, nu vă dau chiar toate detaliile medicale. Cert e că operaţia s-a terminat cu bine. O consider o reuşită personală absolută. A fost cea mai grea şi riscantă operaţie din viaţa mea. Am avut de multe ori inima unui animal în mână, în 2010 am implantat chiar un stimulator cardiac, altă pre­mie­ră în România, dar a îndepărta o tumoră de pe atriu e cumplit. Abia a doua zi am realizat ce am fă­cut. O ne­bunie, dacă te raportezi la nivelul medi­cinii veterinare din România. În Canada, medicii nici nu se încumetă la aşa operaţie. Riscul să moară animalul în timpul operaţiei e uriaş şi le e frică de malpraxis.

- Şi Ulmar cum s-a recuperat?

- Ulmar şi-a revenit frumos din operaţie. Ani­malele au un mare avantaj. Ele nu au conştiinţa bolii. Nu fac depresii. Luptă instinctiv până la ultima sufla­re. Din păcate, Ulmar a supravieţuit doar trei săptă­mâni. Avea o tumoră foarte agresivă, care me­tas­ta­zează rapid. Şi, ca să potenţăm efectul operaţiei, am decis să-i facem chimioterapie. Însă la chi­mio­terapie n-a mai rezistat. Dacă aş putea da timpul înapoi, n-aş mai face chimioterapie, aş a­pe­la la medicina al­terna­tivă. A fost sfâ­şietor că l-am pier­dut. Era un câine ado­rabil, ne lega­se­răm foarte tare de el, eu şi colegele mele. Din prima clipă când s-a trezit din ope­raţie, a în­ceput să se lipească de noi. Nu se putea ţine bine pe pi­cioare, dar nu voia să stea aşezat, voia să stea doar cu noi. Şi nici nu s-a culcat, până când una din cole­gele mele nu s-a lungit şi ea lângă el, pe salteluţă.

- La ce vă re­fe­riţi când spuneţi me­dicină alter­na­tivă pentru animale?

- La regim na­tu­ral. Există supli­men­te nenu­mărate, ca pen­tru oameni, sche­me cu antioxidanţi, care func­ţionează foar­te bine. Naturo­pa­tia s-a extins trep­tat şi la animale. Azi există şi acupunctori spe­cializaţi în ani­male, specialişti Reiki pentru câini.

- Spuneaţi că animalele n-au conştiinţa bolii. Dar fericite sau nefericite sunt?

- Cu siguranţă. Fericirea lor vine din mai multe surse, începând cu mâncarea, apa, căldura, plim­ba­rea, dar nimic nu se compară cu dragostea, cu căl­du­ra uma­nă sau cu legătura cu celelalte animale. Că­ţeluşa surorii mele, tot un brac, o viaţă întreagă a vânat de du­pă gard pisica mamei mele, din curtea ve­cină. A făcut o leucemie urâtă şi ultimele săptă­mâni din viaţă le-a petrecut la noi la cabinet, în curte, alături de alte animale. Era foarte slăbită, dar într-o dimineaţă am surprins-o înghesuind într-un colţ una dintre pisici. Nu mi-era teamă că o să-i facă ceva, abia mai mergea, ci că o s-o zgârie pisica. După zece minute, nu mi-a venit să cred, le-am văzut frecându-se cap de cap. Un câine ca ăsta a aş­teptat o viaţă după gard să se împrie­te­neas­că cu un alt animal. O pisică! Să fi văzut apoi, erau ne­despărţiţi, un câine care mai avea doar câteva zile de trăit, mergând în spatele unei pisici şchioape, s-o apere de ceilalţi.

 

- Domnule doctor, au schimbat anima­lele şi modul în care vă raportaţi la divini­tate? Cum e să ştii că viaţa e de atâtea ori în mâinile tale?

- În momentele alea critice, tu crezi că gândeşti, dar de fapt nu mai gândeşti, e altceva, Altcineva lu­crează acolo, în locul tău. Am simţit asta de nenu­mă­rate ori în ope­raţie. Cred foarte tare în Dum­ne­zeu. Sunt convins că întotdeauna îţi măsoară cineva um­bra, că Cineva e acolo, în spatele tău. Animalele m-au fă­cut de multe ori să-l simt pe Dumnezeu foarte aproa­pe. Dar dacă ar trebui să aleg între om şi animal, aş alege în­totdeauna omul.

- Şi cu toate as­tea, nu v-aţi dorit me­di­ci­na uma­nă!

- Nu cred că aş fi rezistat în medicina u­mană. Mă consum prea mult. Sunt prea em­pa­tic. Singurul meu scut e înfăţişarea asta mai aspră, mai flegmatică, care mai maschează din timiditate. În meseria asta, sunt zeci de oameni care-ţi pun în cârcă respon­sabilităţi, de parcă ai fi un mic dumnezeu, încearcă să te şanta­jeze emoţional. Şi uneori, nu mai faci faţă.

- Credeţi că oamenii ar putea învăţa ceva de la animale?

- Da. Respectul. Ar trebui să ne respectăm cel puţin cum se respectă animalele între ele. Este o or­dine mult mai exactă în lumea lor, o ierarhie lim­pe­de. Dar aici deja deschidem altă discuţie... La ani­ma­le nu există democraţie. În biologie, în ge­neral, nu există democraţie. E doar legea celui mai puternic.

Cabinetul Dr. Bercaru este situat în Bucureşti, pe strada Frunzişului nr 9-11, tel 0722.31.96.25, 0747.22.77.77

 

• Dia Radu