marți, 4 octombrie 2016

Patru mituri esențiale ale schimbărilor climatice: edenic, apocaliptic, babelian și themisian

Schimbările climatice nu sunt o problemă rezolvabilă prin mobilizarea unor resurse tehnice sau politice și articolele mele pe această temă de pe Contributors.ro stau mărturie despre imposibilitatea acestor demersuri. Am scris anterior că trebuie să plecăm dintr-un alt punct inițial, dacă dorim să înțelegem semnificația și importanța schimbărilor climatice. Am sugerat ca poziția de start să fie cea care consideră ființele umane a fi mai mult decât obiecte materiale, iar clima mai mult decât o categorie fizică a universului nostru. Am mai scris, de asemenea, că înțelegerea modalităților prin care schimbările climatice se conectează cu aspirațiile, nevoile și speranțele umane oferă posibilități pentru re-situarea culturii și spiritului uman în centrul înțelegerii schimbărilor climatice actuale.
Am încercat să demonstrez în articolele mele anterioare că schimbările climatice au astăzi un potențial mai mare ca idee mobilizatoare decât ca fenomen fizic. Iar ideile pot fi folosite, dar nu pot fi rezolvate. De aceea, schimbările climatice nu mai pot fi abordate doar ca o problemă ecologică în așteptarea unor soluții tehnice. Schimbările climatice nu sunt ca plumbul din benzină sau azbestul din construcții – substanțe fizice indezirabile, care pot fi eliminate sau interzise. Nici nu sunt o simplă problemă societală în căutarea unei soluții politice.
Schimbările climatice nu vor fi „rezolvate” prin știință sau tehnologie – deși știința va continua să producă noi revelații despre contribuția noastră la actualele variații climatice, iar tehnologia va continua să ne ofere noi modalități de a ne adapta și a trăi împreună cu schimbările climatice.
Am mai scris că schimbările climatice nu vor putea fi „rezolvate” nici economic, nici politic, cu toate că măsurile economice ar putea ameliora multe greutăți ale noii vieți sub clima variabilă, iar diversele politici vor căuta căi pentru acțiuni cooperante.
În fine, în ultimul meu articol, am subliniat caracterul vicios al problematicii schimbărilor climatice, care afectează sisteme deschise, complexe și imperfect înțelese și care, de aceea, sunt dincolo de simpla cunoaștere tehnologică și formele tradiționale de guvernanță. Pentru astfel de probleme, nici soluțiile elegante, nici cele stângace, nu lucrează satisfăcător.
Ce ne mai rămâne de făcut în aceste condiții?
Cred că avem nevoie să abordăm schimbările climatice ca pe o idee imaginativă, o idee pe care să o dezvoltăm și s-o folosim ca să ne îndeplinească diferite sarcini. Și pentru că ideea schimbărilor climatice este așa de plastică, o vom putea distribui în multe roluri pentru proiectele noastre și va putea servi multe din nevoile noastre psihologice, etice și spirituale. Voi descrie patru din aceste roluri mitologice – modalități de ordonare a realității – care, împreună, formează o oglindă unde ne putem vedea pe noi înșine și, simultan,  societățile noastre colective. Cele patru mituri nu trebuie judecate a fi corecte sau greșite. Ele trebuie recunoscute ca istorisiri despre schimbările climatice ori ca reprezentări relativ fidele ale adevărurilor importante despre condiția umană.
Bun venit în lumea mitologiei climatice!
Termenul mit pe care îl voi folosi în acest articol are un sens specific antropologic și ne-peiorativ: el relevă înțelesuri fundamentale, care se găsesc la baza unor adevăruri asumate despre realitatea zilnică sau științifică. Miturile în sens ne-peiorativ se comportă ca niște puternice narațiuni împărtășite, prin care pot fi legate împreună perspective și oameni dintre cele/cei mai variate/variați. Funcțiile mistice, psihologice, sociologice și pedagogice ale miturilor sunt mai importante decât adevărul sau falsitatea lor „științifice”. Într-adevăr, miturile în sens antropologic transcend categoriile științifice de „adevărat” și „fals”.[1]
Cele patru mituri esențiale ale schimbărilor climatice[2] pe care le voi discuta în continuare sunt înrădăcinate în instinctele umane de nostalgie, frică, mândrie și justiție. Desigur, acestea nu sunt singurele mituri care pot fi construite în jurul schimbărilor climatice, iar instinctele umane asociate cu ele nu relevă în mod necesar valori umane universale. Dar pot fi, totuși, considerate drept unele dintre cele mai durabile instincte psihologice ale ființelor umane.
Mitul edenic sau Nostalgia paradisului pierdut
Am descris ideea de bază a acestui mit într-un articol anterior sub forma următoare: Clima este văzută ca un simbol al mediului natural sau sălbatic, o manifestare a Naturii-mamă care, la început, era pură și neprihănită și ar fi trebuit să rămână așa, neatinsă de oameni. Folosind metafora biblică, ar fi vorba de grădina raiului, Edenul sau paradisul, din care oamenii au fost alungați pentru păcatul originar săvârșit. Iar schimbările climatice sunt sinonime cu „natura pierdută”, o idee cu adânci rezonanțe în multe culturi.
Clima devine, astfel, ceva care este fragil și are nevoie să fie protejată sau „salvată”, scopuri care au alimentat, printre altele, romantismul și ecologismul ultimelor două secole. În acest context, o schimbare a climei, produsă de mâna oamenilor, este văzută ca un sacrilegiu, un atentat la puritatea primordială a Naturii, o amenințare pentru ultimele rămășițe ale sălbăticiei paradisiace. Clima primordială, neprihănită, este acum asimilată cu Natura-mamă (Alma Mater), cea care ne hrănește și ne îngrijește ca pe proprii ei copii. Am scris de mai multe ori despre cât de falsă această idee:
Nu există nici un climat în care omul să fie adaptat ideal, în sensul că i se va garanta o calitate decentă a vieții. Natura – Mama Natură, cum o alintă unii! – nu vrea ca noi să avem o speranță de viață de 75 ani sau o rată de mortalitate infantilă sub 1%. Natura, ca sumă a tuturor lucrurilor de pe Pământ, nu se sinchisește de ființele umane în nici un fel și ne atacă permanent cu ape infestate cu bacterii, cu călduri excesive, cu secete sau inundații, furtuni, uragane, sau tornade, insecte și alte animale purtătoare de boli, un mare număr de predători etc. Astăzi, privim moartea cuiva înainte de 30 ani ca pe o tragedie; în timpurile mai „naturale”, aceasta era speranța de viață.
Implicația subterană a acestui prim mit climatic este aceea că, prin schimbările climei, prin pierderea caracterului sălbatic al naturii edenice, oamenii se diminuează nu numai pe ei înșiși, ci alterează și ceva dincolo de ei înșiși. Această poziție mitică de nostalgie constituie o caracteristică dură și adâncă a mișcărilor ecologiste contemporane, care uneori răzbate la suprafață în unele forme de eco-teologie.
Mitul edenic se constituie într-un bocet primordial după o ordine pierdută și o stabilitate într-o lume naturală (și poate creată de Dumnezeu). Schimbările climatice erodează fundațiile materiale ale unui viitor utopic, un sentiment bine sesizat de profesorul Lucian Boia:
Istoria umanității se caracterizează printr-o anxietate endemică… este ca și cum ceva sau cineva are încerca să saboteze fără milă forța conducătoare a lumii și, în particular, clima sa.[3]
Mitul apocaliptic  sau Frica de un cataclism climatic iminent
În limba greacă, ca și în Biblie, Apocalipsa înseamnă dezvăluire sau revelație. Dar în limbajul comun, termenul Apocalipsă se asociază cu distrugerea sau nimicirea divină. Este această ultimă accepțiune care alimentează o frică de viitorul vieții pe planeta perturbată de schimbările climatice antropogene.
Pentru ecologiști, repertoriul lingvistic al Apocalipsei climatice se bazează pe termeni alarmiști, precum „dezastru inevitabil”, „extincția speciilor”, „miliarde de oameni confruntați cu riscuri catastrofice, sau chiar moartea”, „puncte fără posibilitatea întoarcerii (points of no-return)” ș.a. Mass-media de toate felurile (presă, televiziune, radio, bloguri etc.) nu mai prididește să „sparie” lumea cu nesfârșite „breaking news” despre iminența Apocalipsei climatice. S-a ajuns până acolo încât să se afirme că Schimbările climatice sunt o amenințare mai mare decât terorismul internațional[4] ori că ne confruntăm cu o catastrofă climatică iminentă, inevitabilă ș.a.m.d.
Pentru audiența globală, mitul Apocalipsei climatice induce un sens al pericolului, fricii și urgenței conținute în afirmații ultimative de tipul „mai avem numai 10 ani să reducem emisiile sau să salvăm clima”. Dar efectul pervers al unui astfel de limbaj este acela că, de multe ori, conduce la apatie și scepticism în rândurile audienței. Multe studii – și nu numai cele legate de schimbările climatice – au demonstrat că promovarea fricii este adesea o metodă ineficientă, chiar contra-productivă, de a induce schimbări comportamentale. În concluzie, dacă aceste schimbări sunt ceea ce urmărește mitul apocalipsei climatice, atunci mitul se auto-distruge.
Mitul Turnului Babel  - Mândria de a fi stăpânii Naturii
Rasa umană se caracterizează printr-un ego nemărginit, confident și independent, manifestat de la începuturi. Un exemplu timpuriu și caracteristic este mitul Turnului Babel:
Haidem să ne facem un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer și să ne facem faimă înainte de a ne împrăștia pe fața a tot pământul! Facerea, 11:4
Aspirația către un statul asemenea lui Dumnezeu, către lauda de sine și gloria personală, exemplifică ideea greacă de hybris – o mândrie nemăsurată, o supra-apreciere a forțelor proprii în confruntarea cu destinul și o dorință de a domina. Acest mit – Noi suntem stăpânii naturii și constructorii Turnului Babel – mobilizează de asemenea ideea utopiilor climatice și abilitatea noastră de a imagini lucrări de geo-inginerie pentru beneficiul omenirii.
Credința (sau, mai dur, aroganța) în abilitatea oamenilor de a controla Natura este atributul dominant, chiar dacă subliminal, al eforturilor diplomatice internaționale (gen Acordul de la Paris din 2015), de a angaja națiunile în lupta lor contra schimbărilor climatice. În acest context, provocările lansate de schimbările climatice sunt considerate primordial în termeni moderniști, tehno-manageriali. La fel ca în cazurile amintite anterior (toxine chimice) sau gaura de ozon din stratosferă, pentru început se identifică problema și riscurile aferente, după care organismele birocratice ale unui stat sau, în cazul schimbărilor climatice, ale mai multor state, se mobilizează pentru a atenua riscurile.
Sub influența limbajului folosit în mitul anterior – schimbările climatice văzute ca o Apocalipsă – managementul schimbărilor climatice devine ultimul proiect pe care guvernanța, controlul și dominația umane l-ar putea duce la bun sfârșit înainte de finalul inexorabil.
Expresia tipică a mitului stăpânirii și controlului schimbărilor climatice se manifestă în domeniul geo-ingineriei (aka inginerie climatică sau remedierea climei): Un ansamblu de măsuri care vizează intervenții deliberate și pe scară planetară în sistemul climatic terestru cu scopul limitării efectelor adverse ale încălzirii globale. Geo-ingineria este un termen umbrelă pentru două tipuri de măsuri: captarea, urmată de sechestrarea geologică a dioxidului de carbon, și managementul radiației solare. [5]
Dintre cele trei linii de apărare împotriva schimbărilor climatice antropogene – atenuarea, adaptarea și geo-ingineria – numai ultima are caracter mitic. A juca zaruri cu Natura (d. ex., injectarea atmosferei cu aerosoli, plasarea unor oglinzi uriașe pe orbite cosmice, însămânțarea norilor cu substanțe reflectorizante sau fertilizarea oceanelor cu mari cantități de fier etc.) este nu doar expresia supremei aroganțe umane, începute de pe timpul construirii Turnului Babel, ci și o întreprindere extrem de periculoasă, prin efectele secundare imprevizibile pe care le poate declanșa, și lipsa unor responsabilități clare în caz de eșec.
Indiferent dacă credem sau nu în puterea financiară a Băncii Mondiale, în eficacitatea organismelor birocratice ale statelor-națiuni sau în marii pontifi științifici din universități și laboratoare, a crede că putem să ne facem un nume prin stăpânirea și stabilizarea schimbărilor climatice necesită o doză neobișnuită de credință.
Pe lângă dorința noastră de dominare și stăpânire a naturii, mitul Turnului Babel subliniază totodată lipsa înțelepciunii și umilinței de a le exercita.
Mitul lui Themis- Fiat justitia [climatică], et pereat mundus
În precedentul meu articol, am introdus noi perspective de a gândi și vorbi despre schimbările climatice: dimensiunile lor etice și morale. Am subliniat faptul că nu putem evita adoptarea unor poziții etice (fie de tip aristotelian, fie de tip, opus, obiectivist) când diagnosticăm responsabilități pentru schimbările climatice și propunem răspunsuri.
În mitologia greacă, Themis era zeița ordinii naturale stabilite prin legea divină, precum și a dreptății divine. Mitul themisian al schimbărilor climatice este axat pe folosirea limbajului justiției și echității. În cadrul lui, au loc discuțiile și chemările pentru  aspectul justițiar al schimbărilor climatice, bazat pe instinctul nostru de dreptate, și care alimentează mitul eticii și morale climatice. În unele cazuri, dorința de justiție ecologică este sinonimă cu înțelesul deplin, absolut, al schimbărilor climatice.
Pentru cei care sunt activi în mișcări de justiție socială și/sau ecologică, schimbările climatice nu sunt o problemă materială, substanțială sau simbolică. Nu, ele reprezintă ideea centrală (cheia de boltă) în jurul căreia se mobilizează eforturile și preocupările lor justițiare, sociale și ecologice. S-a ajuns să fie inventată chiar o nouă categorie etico-morală – justiția climatică -, care se agață cu ușurință de alte preocupări justițiare globale (rasiale, economice sau sociale).
Pentru avocații noii justiții, cuvântul de ordine este: Cei care sunt cel mai puțin responsabili de schimbările climatice, suferă cel mai mult. Alții au simțit că ar fi rost de mult mai mult: folosirea schimbărilor climatice ca o armă decisivă pentru a fi utilizată în bătălii ideologice:
Nu contează dacă toată știința încălzirii globale este o farsă totală…schimbările climatice ne oferă cea mai mare oportunitate de a instaura justiția și egalitatea în întreaga lume.[6]
În 1996, fostul lider comunist, Mihail Gorbaciov, din dorința de a promova o agendă socialistă, a accentuat importanța folosirii alarmismului climatic: Amenințarea crizei ecologice va fi „cheia dezastrului internațional”, care va debloca Noua Ordine Mondială.[7]
Folosind mitul themisian, s-a încercat introducerea unei sinecdoce de tipul schimbările climatice sunt sinonime cu capitalismul pentru a avansa o ideologie socialistă explicită:
Aceia dintre noi care luptăm pentru schimbare trebuie să fim înțelegem că purtăm o bătălie politică împotriva celor care nu cred în schimbările climatice, nu o simplă luptă științifică…dușmanul real este capitalismul, care pune profiturile înaintea vieților a miliarde de oameni și a planetei… adevărații aliați în această luptă sunt milioanele de oameni ai muncii de pe întreaga planetă, care nu au nici un interes într-un sistem care prețuiește profitul mai mult decât clima mondială.[8]
Acest instinct justițiar și recunoașterea faptului că schimbările climatice fac necesară activarea lui, nu se întâlnesc doar în mișcările sociale radicale. Ideile de justiție și echitate străbat ca un fir roșu dezbaterile politice și negocierile internaționale despre politicile schimbărilor climatice, și pot fi regăsite în contextul luării deciziilor procedurale sau al repartizării obligațiilor legate de reducerea emisiilor de carbon, vulnerabilitate, adaptare și compensații. Iar în cazul unor cetățeni ordinari, s-ar putea pretinde că ultimul mit esențial a schimbărilor climatice (Fiat justitia, et pereat mundus) are o putere instinctivă și mobilizatoare. Pentru că se referă la anumite valori intrinseci, importante pentru mulți oameni – dreptatea și justiția. Sau, spus altfel, schimbările climatice oferă umanității șansa de a face lucruri corecte și de a sfida Apocalipsa climatică prin speranță.
Concluzii post-mitologice
Schimbările climatice nu vor putea fi „rezolvate” în viitorul apropiat (poate nici în cel mai îndepărtat).
Trebuie să privim în față această realitate inconfortabilă. Am trăit mai mult de 25 ani de rapoarte și evaluări IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change), mai mult de 20 ani de negocieri UNFCC (United Nations Framework Convention on Climate Change), am fost martorii a 21 conferințe COP (Conference of the Parties) și 11 conferințe CMP (Parties to the Kyoto Protocol), plus numeroase mitinguri G8/G7 la care schimbările climatice au fost itemul principal al agendelor de lucru. Dar nici una din aceste demonstrații globale de știință, economie, relații internaționale, diplomație și politică nu a produs rodul mult așteptat. Despre ultimul Acord climatic de la Paris din 2015, care încă așteaptă să intre în acțiune și să înceapă a genera primele rezultate palpabile, am scris, cu scepticism, aici, aici și aici.
Schimbările climatice nu sunt la fel ca o gaură în stratul de ozon stratosferic, pentru că noi nu am avut niciodată o relație culturală cu ozonul stratosferic. Majoritatea oamenilor nici auziseră de ozonul stratosferic până în 1980 (la fel cum nu auziseră nici de gazele de argilă și fracturarea hidraulică până în 2011, când a apărut copia piratată a filmului propagandistic Gasland).Dar în cazul climei, situația este total diferită: oamenii au avut milenii de experiențe și relații psihologice (plecând de la instinctele descrise mai sus), care demonstrează fără echivoc de ce schimbările climatice nu pot fi considerate doar o mega-problemă tehnică în așteptarea unei mega-soluții tehnice. Acest mod de a aborda schimbările climatice ne-au dus până acum pe un drum greșit.
Schimbările climatice au „evoluat” de la un rol determinist (când ofereau o explicație și o justificare pentru superioritatea anumitor rase și culturi imperiale)[9] la unul reducționist, dominat de hegemonia științelor naturale predictive asupra aspectelor contingente, imaginative și umanistice ale vieții sociale și viziunilor futuriste. Este o hegemonie care acordă o putere disproporționată, asimetrică, discursului politic și social axat pe descripțiile generate de modele ale climatele viitoare putative.
Cele patru mituri climatice, prezentate în acest articol, circumscriu o realitate simplă și (relativ) clară: schimbările climatice trebuie văzute ca o idee care străbate și mobilizează omenirea în diferite feluri. Dacă vom continua, în mod naiv, să considerăm sistemul climatic drept ceva care trebuie neapărat stăpânit și controlat, înseamnă că vom fi ratat principalele oportunități oferite de schimbările climatice.
În loc să ne înfierbântăm argumentând în contradictoriu despre cum, când și unde ar trebui să acționăm asupra schimbărilor climatice, ar fi mult mai indicat ca ideea acestor schimbări să fie privită ca o resursă intelectuală, pe baza căreia identitățile și proiectele noastre colective și individuale ar putea prinde contur.
În locul întrebării Cum vom rezolva schimbările climatice?, ar fi mai oportună alta: Cum modifică ideea schimbărilor climatice modul în care aspirațiile personale și obiectivele sociale colective vor putea fi îndeplinite?
Sau, parafrazând o spusă celebră, Să nu întrebăm ce putem face noi pentru schimbările climatice, să întrebăm ce pot face schimbările climatice pentru noi.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
Giddens, A., 2016, The Politics of Climate Change, second edition, fully revised and updated, Polity Press, 269 p.
Skrimshire, S., (Editor), 2010, Future Ethics: Climate Change and Apocalyptic Imagination, Bloomsbury Academic, 312 p.
Hulme, M., 2009, Why We Disagree about Climate Change – Understanding Controversy, Inaction and Opportunity, Cambridge University Press, 392 p.
NOTE_____________
[1] Despre miturile în sens peiorativ, ca o colecție de minciuni frumos ambalate, dar cu mare receptivitate printre membrii unor grupuri umane, am scris în articolul COP21/CMP11 – Conferința ONU asupra schimbărilor climatice. Câteva lucruri despre care NU se va discuta la Paris (mitul dioxidului de carbon ca fum și mitul urșilor polari, amenințați de topirea ghețurilor arctice. [2] Lista miturilor climatice este lungă și o prezentare exhaustivă a lor ar necesita o carte întreagă. Pentru început, cititorii interesați pot accesa o serie de articole, precum:
4 Myths About How to Deal With Climate Change Effectively
Four Myths About Climate Change in South Asia
Dispelling 4 Myths about Climate Change and Investment Risk
[3] Boia, L., 2005, The Weather in the Imagination, Reaktion Books, London, p. 149
[4] King, D. A., 2004, Climate change science: adapt, mitigate or ignore?, Science, vol. 303, p. 176-177.
[5] Cranganu, C., 2016, Ideologia schimbărilor climatice
Idem, 2015, O lume fără creștere economică – utopie sau realitate?
[6] Christine Stewart, fostul ministru canadian al mediului, vorbind în 1998. Citată în Canada Free Press, 21 iulie 2016, http://canadafreepress.com/article/social-engineering-of-the-globe-with-sustainable-development-goals
[7] Samantha Smith, 1996, Gorbachev Forum Highlights World Government, The Patriot Press, vol. 3, no. 1, p. 8.
[8] Jeffrey, S., 2011, Why We Should be Sceptical of Climate Sceptics, International Socialism – A Quarterly Review of Socialist Theory, vol. 129, postat pe 4 ianuarie 2011, accesat pe 1 octombrie la http://isj.org.uk/why-we-should-be-sceptical-of-climate-sceptics/
[9] A se vedea articolele mele de pe această platformă despre geopolitica Statelor Unite, Canadei, Germaniei, Rusiei și Chinei (februarie – martie 2016)