Aşa cum era de aşteptat, apariţia şi consolidarea unui segment
secular în societatea românească a adus şi în ţara noastră (o ţară cu o
populaţie încă strivitor conservatoare şi tradiţionalistă) dezbateri
aprinse cu privire la constelaţia de concepte privind sexualitatea,
rolul ei natural şi social şi circumscrierea ei legal-administrativă
(familii naturale vs familii tradiţionale, opţiuni pro-choice vs
opţiuni pro-life etc). Articolul de faţă îşi propune câteva
consideraţii pe care le crede întrucâtva lămuritoare şi provine din
speranţa că va reuşi să-i ajute măcar pe unii participanţi la discuţie
să vadă lucrurile mai limpede şi să se comporte mai raţional. De
asemenea, îşi propune să furnizeze un principiu pentru legiferare
plecând de la o premisă utilitaristă. Deşi, în treacăt fie spus, acesta
este mai degrabă genul de discuţie pe care e mai bine să îl eviţi dacă
ţii la liniştea ta. Pentru că, după cum spunea Oliver Sacks, în materie
de sex şi politică, oamenii au păreri ferme şi iraţionale.
În primul rând, aş vrea să devină clar că poziţiile aflate în
discuţie nu sunt pe atât de antagonice pe cât s-ar crede. Voi argumenta
aceasta imediat. În al doilea rând, deşi există numeroase puncte de
contact şi chiar de origine între argumentaţiile taberelor, viziunile
globale provin din filosofii şi reprezentări ale realităţii care au
sfârşit prin a fi fundamental diferite. Nu există nici o contradicţie
între aceste două teze. Şi poate, tocmai de aceea, e atât de greu de
înţeles structura conflictului (care nu e nici aparentă, nici facilă) şi
de găsit o cale rezonabilă de mediere. Dar, haideţi să vedem ce anume
se află în discuţie.
Argumentul familiei monogame heterosexuale ca “familie naturală”.
Este un argument mai uşor de analizat, întrucât face referire la natură
şi la fapte, două instanţe care pot fi determinate mulţumitor prin
metodele ştiinţelor. Este, de asemenea, un argument care li se pare
evident membrilor unei tabere si puţin mai contraintuitiv membrilor
celeilalte. Dar ambele tabere îl folosesc greşit. Dacă tabăra conservatoare
(e o simplificare, dar să-i spunem aşa de dragul ergonomiei
demonstraţiei) crede că această structură este pur şi simplu cea
“firească”, conformă cu legile naturii şi dedicată singurului scop
concevabil în natură (recte procreerea), tabăra progresistă (termen folosit cu aceleaşi precauţii) crede adesea că homosexualitatea sau poligamia sunt la fel de
naturale ca heterosexualitatea, întrucât se regăsesc în întreaga lume
mameliană (şi nu numai). În acest caz, cel puţin, tabăra progresistă
este mai aproape de adevăr sau, poate, ar trebui să spun mai puţin
departe decât oponenţii. Dacă conservatorii înţeleg prin “natural” ceea
ce este norma şi singura strategie reproductivă în acord cu legile
naturii (sensul în care îmi pare folosit îndeobşte termenul, deşi sunt
posibile şi alte sensuri[1]), atunci nimic nu poate fi mai departe de
realitate. Cercetările ştiinţifice în materie de sexualitate umană şi
non-umană au abundat în ultimele cinci sau şase decenii şi cel puţin
câteva lucruri se pot desprinde fără grija de a greşi. Sexualitatea
este un spectru foarte larg, caracterizat de manifestări cât se poate
de diverse şi îndeplinind multiple alte funcţii în afara reproducerii.
S-a discutat mult în ultimele decenii despre ce este “natural/normal”
şi ce este “nenatural/deviant” în sexualitatea umană, dar adevărul este
că e greu de definit “naturalul” în materie de sex, întrucât toate
combinaţiile şi strategiile posibile au fost “încercate” în natură. Dacă
vrem cu tot dinadinsul să comparăm sexualitatea umană cu ceea ce se
întâlneşte cel mai frecvent in natură, ea va apărea mai degrabă ca un
model excepţional, chiar bizar, de sexualitate. Iată doar câteva
elemente care fac ca sexualitatea umană să fie atipică, cel puţin prin
raportare la celelalte primate[2]: monogamia (care se întâlneşte doar la
giboni, relativ îndepărtaţi genetic de noi, restul primatelor având
soluţii poligame), practicarea sexului în intimitate, ovulaţia ascunsă,
menopauza feminină (întâlnită la foarte puţine specii, (printre ele, un
şoarece marsupial la care menopauza apare la mascul), grija parentală
şi implicarea în creşterea progeniturii inclusiv a masculului,
practicarea sexului de plăcere şi fără intenţia de a concepe, durerile
naşterii, dimensiunile uriaşe ale penisului la bărbaţi sau ale sânilor
la femei etc Vom afla de asemenea cu surprindere că traiul în colonii de
cupluri monogame nu se întâlneşte la nicio rudă apropiată genetic, dar
se regăseşte la… pescăruşi (monogamia este de altfel mult mai
caracteristică păsărilor decât mamiferelor). Vom afla, întru deplina
şocare a cititorului bine situat moral, că sexul extramarital este una
dintre cele mai “naturale” şi mai comune strategii în lumea vie.
Desigur, putem avea o opţiune culturală pentru a-l respinge, nu putem
însă utiliza argumentul “naturalului”[3]. Pe de altă parte, deşi
progresiştii sunt mai aproape de înţelegerea ştiinţifică a
sexualităţii, greşesc prin exagerare, omiţând că funcţia reproducătoare
rămâne totuşi principala ţintă evoluţionistă a sexualităţii sau afirmând
că homosexualitatea este pe deplin determinată genetic.[4] Aşadar,
argumentul “monogamiei naturale” este unul care pur şi simplu nu este
verificat de fapte. Desigur, era de aşteptat creditarea fără rezerve a
unei poziţii atât de îndepărtate de faptul ştiinţific într-o ţară în
care în care există încă un tabu în educaţie asupra discutării
sexualităţii şi, practic, evoluţia biologică nu se studiază în şcoală
(şi da, ştiu despre prost plasatul, tardivul şi ineficientul capitol
studiabil în clasa a VIII a). Fie că le place sau nu conservatorilor,
natura şi sexul refuză să se conformeze Conciliului de la Trento.
Argumentul familiei tradiţionale este argumentul
conform căruia familia monogamă, heterosexuală, bazată pe dragostea şi
respectul reciproc al soţilor, ca şi pe credinţa în binecuvântarea
divină (deci, în esenţă, familia creştină) ar fi, în fapt singurul tip
de familie sustenabil în mod tradiţional de la Cristos încoace (fie şi
în forma lui minimală, adică bărbat, femeie şi dragostea dintre ei).
Acesta este un argument mult mai interesant, pentru că este mult mai
bine susţinut empiric. În forma lui tare şi minimală, argumentul este de
asemenea uşor de respins: o simplă consultare a Wikipedia[5]
ne arată că au existat şi există şi alte tipuri de familii, chiar cu
soluţii poliandre, poligine etc. Dar se poate concede, cred, că familia
nucleară sau nuclear extinsă, având în centru unul sau mai multe cupluri
heterosexuale, reproducătoare, a fost substanţial mai frecventă, cel
puţin în cadrul culturii greco-iudeo-creştine.[6] Dar înţelegem greşit
însuşi conceptul de “familie tradiţională” dacă înţelegem prin el un
concept care a traversat neatins şi pur epocile şi tradiţiile. Un astfel
de concept nu există, după cum argumentează foarte convingător
istoricul Reinhart Koselleck.[7]Conceptul de familie s-a
transformat şi a fost modelat de diferitele tradiţii istorice şi
intelectuale ale omenirii încă din zorii umanităţii.[8] Versiunea
creştină nu face excepţie. De altfel, mulţi dintre conservatorii
înfocaţi de azi ar găsi greu digerabil conceptul funcţional pe la 1600
atât în Occident, cât şi în Orient. De exemplu, în secolele XVII şi
XVIII, în Occident, funcţia familiei se reduce la dubla sarcină de a
procrea şi de a ţine cumva în frâu dorinţele sexuale. Soţii întreţin
relaţii strict pentru a procrea, trebuie să evite voluptatea,
rafinamentele erotice şi, în cazul femeii, chiar plăcerea orgasmică,
văzută de mulţi teologi drept o piedică în calea procreării. Cam după un
secol, părintele Debreyene arată totuşi mai multă înţelegere,
demonstrând în baza unor studii fiziologice cât se poate de credibile că
“unele femei nu se pot feri de plăcere în timpul unei relaţii
sexuale.”[9]Cartea lui Debreyene, scrisă la jumătatea secolului al
XIX-lea este deja indicele unor resemnificări substanţiale care au avut
loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cam din această perioadă
datează şi înţelegerea raportului sexual ca scop în sine, acceptabil şi
fără procreere (“a face dragoste” devine un scop în sine în cadrul unei
căsătorii, după cum susţinea Jean Gury în 1850). În aceeaşi perioadă
apar şi alte influenţe importante care modifică serios conceptul de
“familie” şi relaţiile din cadrul ei. Se fac simţite tensiuni semantice
noi. Factori dintre cei mai diverşi sunt responsabili pentru această
resemantizare: apariţia unei literaturi galante de inspiraţie romantică,
redescoperirea post-renascentistă a literaturii erotice păgâne,
apariţia conceptului de convivialitate şi de prietenie între bărbaţi şi
femei, asocierea sexualităţii cu o cale de cunoaştere şi autocunoaştere,
apariţia ideii compatibilităţii sexuale şi spirituale între soţi etc
Viaţa de familie pur şi simplu se redefineşte sub influenţa acestui
ansamblu divers şi asimetric de factori, dintre care unii se leagă de
evenimente pur religioase (creşterea cultului Fecioarei, de exemplu),
iar alţii vin direct din patosul antireligios al Iluminismului
(descoperirea convivialităţii şi sexualităţii ca mijloc de socializare).
După cum spune Sara F. Matthews-Grieco, apare “un climat din ce în ce
mai favorabil compatibilităţii în căsătorie, iubirii şi înţelegerii
sexuale.”[10]În doar două sute de ani, viaţa sexuală şi socială a
familiei îşi modifică profund înţelesul. Reinhart Koselleck deosebeşte
nici mai mult, nici mai puţin de trei concepte funcţionale de
“căsătorie” care provin unele din altele şi au, ca orice concepte încă
vii, capacitatea de a coexista: a) căsătoria în interpretare teologică,
ca “instituţie divină al cărui scop principal îl constituie conservarea
şi perpetuarea speciei umane”(interpretare dominantă până în secolul al
XVIII-lea); b) căsătoria contractuală, cu permiterea divorţului, altminteri interzis de Biserică (interpretare specifică secolului XVIII); c) căsătoria romantic-liberală,
în care “fundamentul teologic” este înlocuit cu “autodefinirea ancorată
antropologic” şi în care căsătoria şi, implicit, viaţa de familie,
devin de neimaginat în absenţa dragostei, fără de care orice legătură
matrimonială este “imorală şi trebuie dizolvată”(Milton).[11]În Ţările
Române, evoluţia este decalată, dar simetrică. De exemplu, istoricul
Constanţa Ghiţulescu-Vintilă consideră că infuzia elementelor romantice
şi liberale în familia românească (în special urbană) are loc odată cu
pătrunderea moravurilor ofiţerimii ruse din timpul ocupaţiei dintre
1806-1812.[12]
Argumentaţia poate continua indefinit, dar cred că ar fi redundant.
Câteva concluzii pot fi desprinse de aici. În primul rând, putem afirma,
fără riscul de a greşi, că niciuna dintre tabere nu se află în posesia
vreunui model atemporal sau “corect” de “familie” sau a vreunui model
inatacabil de sexualitate sau socializare. Fie că ne place, fie că nu,
oamenii nu au acces la biologia lor decât prin inermediul codificării
culturale, care este istorică şi, prin definiţie, “tradiţională”.
“Familia conservatoare” nu este imuabilă şi pre-definită, ci este un
concept la fel de viu ca oricare alt concept, care a suferit modificări
radicale de-a lungul timpului. Unele dintre aceste modificări au dus,
prin filiaţii prea complexe ca să poată fi descrise aici, inclusiv la
modelele familiale şi sexuale “progresiste” pe care ideologia
conservatoare le demască acum drept “nenaturale”. Oricât ar părea de
ciudat, modelele aparent antagonice de familie au în spate o cultură şi o devenire comună. Poate vor deveni mai uşor de văzut astfel nenumăratele elemente pe care le împărtăşesc aceste modele antagonice: dragostea
şi respectul dintre parteneri, sexualitatea ca ingredient necesar
într-o relaţie consimţită cu celălalt, convivialitatea, dialogul,
egalitatea soţilor etc. Dar asta nu înseamnă că nu există realmente
o polemică şi un conflict al viziunilor despre familie şi sexualitate.
Întrucât, după cum arată acelaşi Koselleck, conceptele evoluează, dar
pot fi active în orice moment în oricare dintre formele intermediare,
fiecare alege să opereze cu conceptul de “familie” care satisface cel
mai bine viziunea sa despre lume. Conservatorul va opera cu conceptul
propriu de “familie”, din care unele elemente pot fi negociate (cum au
şi fost), iar altele, nu (de exemplu, numărul şi sexul partenerilor).
Dar asta nu înseamnă că nu pot exista concepţii alternative, care să
susţină, la fel de motivat, noţiuni paralele, chiar dacă, după cum am
văzut, înrudite. Evident, fiecare va fi convins că celălalt greşeşte,
poate chiar grav. Dar, de asemenea, fiecare ar trebui să înţeleagă că
democraţia este şi despre dreptul celuilalt de a crede altceva decât
mine, atât timp cât asta nu duce la încălcarea drepturilor mele
fundamentale. Că aceeaşi democraţie care îi permite celuilalt să creadă
altfel decât cred eu îmi permite şi mie să cred altfel decât el. Dar nu
este acesta oare relativism? Dacă acceptăm negocierea oricărui element
care cade sub conceptul de “familie” sau “căsătorie”, nu vom ajunge să
justificăm la un moment dat şi dendritofilia sau alt tip de legătură
bolnăvicioasă? Oricât ar părea de straniu, orice modificare conceptuală
este posibilă şi nimeni nu cred că poate face o predicţie cât de cât
rezonabilă asupra evoluţiei conceptelor din siajul sexualităţii. Dar,
dacă totul este posibil, nu înseamnă că totul este admisibil şi că orice
poate fi negociat. Este greu de văzut că ar putea fi legalizată
căsătoria cu un copac sau chiar cu un delfin atât timp cât timp cât o
întreagă tradiţie filosofică şi juridică a definirii persoanelor şi
raporturilor dintre ele nu susţine asta. Ar exista însă elemente pentru a
vorbi în viitor despre relaţii cu persoane sintetice. Dar deja mergem
prea departe. Felul în care coexistă conceptele noastre trebuie
circumscris inclusiv formal, iar felul în care arată cadrul legal al
unei ţări ar trebui să fie în orice moment rezultatul unui dialog şi al unei negocieri între oameni liberi.
În acest moment, în România, acest dialog nu există. Există doar o
înfruntare oarbă între două tabere, insensibile la ce le uneşte şi care
fetişizează tot ceea ce le desparte. O tabară care crede că dispune de
adevărul unui concept căzut din ceruri şi o alta care crede că dispune
de un concept superior în virtutea “progresului social”. Două tabere
care se acuză permanent una pe alta fie de inconsistenţă şi ipocrizie,
fie de înapoiere. Ar trebui însă să nu uităm că locuim într-un spaţiu al
dialogului, în care ar trebui să fie inadmisibilă impunerea unor
prevederi grave şi fudamentale, la nivel legislativ, prin forţă nudă
(presiunea celor 3 milioane de semnături pentru modificarea
Constituţiei, de exemplu). Uităm că, în lumea noastră diversă şi
complicată, un factor cheie ar trebui să fie calculul utilitarist
al suferinţei şi beneficiilor cetăţenilor. Întrebarea nu este cine
dispune de “conceptul corect”. Nu există aşa ceva. Întrebarea este cum
vom trăi unii cu alţii în condiţii umane şi decente, fiecare
păstrându-şi viziunea asupra lucrurilor.
Filosoful Jonathan Haidt, un critic al utilitarismului altminteri,
susţinea că „atunci când vorbim despre formularea legilor şi
implementarea politicilor publice în democraţiile occidentale în care
există o oarecare diversitate etnică şi morală, cred că nu există vreo
alternativă mai atrăgătoare decât utilitarismul.”[13] Din punctul meu de
vedere, nici o credinţă nu justifică o lacrimă a unui om concret care
putea fi evitată.
Aşadar, locul în care interesele noastre se întâlnesc este spaţiul
public şi legile care îl circumscriu. În redactarea acestor documente,
legiuitorul ar trebui să ţină cont prin urmare de o sumă de elemente
diverse şi eterogene (structura socială, tradiţia, jurisprudenţa,
interesele grupurilor (inclusiv ale minorităţilor sexuale),
jurisprudenţa drepturilor omului etc) şi să ia întotdeauna decizia cea
mai corectă din punct de vedere istoric, social şi juridic. Într-o lume
ideală, legislaţia ar trebui să reprezinte, în orice moment, cel mai bun compromis posibil la care se poate ajunge în condiţiile respectării drepturilor fundamentale ale tuturor, date fiind grupurile diverse care alcătuiesc societatea. Urmându-l pe Haidt, numesc utilitate durkheimiană cantitatea de satisfacţie de grup care este obţinută prin anumite credinţe într-o societate. Numesc utilitate benthamiană
satisfacţia agregată a indivizilor dintr-o anumită societate înţeleasă
ca sumă a utilităţilor lor individuale. Propun ca principiu general
următoarea formulă: legiuitorul să propună în fiecare moment
acel set de legi care, în condiţiile respectării tuturor drepturilor
fundamentale, găseşte cea mai bună balanţă între utilitatea durkheimiană
şi cea benthamiană. O astfel de formulă este o limită
ideală şi nu va putea fi atinsă concret în niciun moment determinat al
istoriei. Dar ea poate fi folosită ca reper pentru formularea unor
legislaţii concrete şi ca modalitate negativă de respingere a soluţiilor
extreme. Iată un exemplu: în problema avortului, vom respinge
posibilităţile extreme ale avortului permis în orice condiţii (care ar
legifera crima şi ar merge împotriva tradiţiilor morale ale comunităţii
noastre) şi avortului interzis în orice condiţii (care ar ignora
suferinţa copiilor nedoriţi şi a mamelor obligate să devină mame) şi vom
alege soluţia avortului permis în condiţiile cele mai justificate din
punct de vedere moral corelată cu facilitarea accesuui la informaţie şi
educaţie a viitorilor părinţi. E inutil să replicaţi că, pentru unii
memebri ai societăţii, avortul nu este justificabil în nici o situaţie. Pentru a putea trăi unii cu alţii, va fi necesar să aplice această exigenţă doar propriilor vieţi.
Un astfel de calcul este în principiu posibil pentru orice situaţie.
Nu este uşor, asta este cât se poate de clar. O lume diversă şi
democratică este o lume complicată şi tulburătoare. Dar este o lume
preferabilă oricând uneia în care un adevăr declarat inatacabil
ne va pătrunde iarăşi în case, în dormitoare şi în vieţi,
pretinzându-ne tăcerea în schimbul consensului. Pentru că, aşa cum spune
acelaşi Haidt, suntem cu toţii prinşi aici pentru o vreme şi trebuie
s-o scoatem la capăt.
NOTE______________________
[1] De exemplu, prin “natural” putem înţelege ceva ce se regăseşte în
natură fără a fi unic sau măcar reprezentativ, dar acest sens nu
serveşte argumentării conservatoare. De asemenea, poate fi forţat sensul
unui “natural” specific omului care ar fi mai natural decât strategiile
concurente. Dar un asemenea natural ne-ar conduce la situaţia
paradoxală de a declara întreaga natură drept “nenanturală”.
[2] Vezi Jared Diamond, Al treilea cimpanzeu, All, Bucureşti, 2015, pp.63-124
[3] Vezi şi Jared Diamond, De ce e sexul o plăcere, Humanitas, Bucureşti, 2010
[4] Vezi o punere utilă la zi în David J. Linden, Mintea ca întâmplare, Herald, Bucureşti, 2012
[5] https://simple.wikipedia.org/wiki/Family
[6] Vezi Philippe Aries şi Georges Duby, Istoria vieţii private, Meridiane, Bucureşti, 1995-1997.
[7] Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, ART, Bucureşti, 2006
[8] De altfel, poziţia paulinică privind căsătoria a fost de la început ambiguă, vezi 1 Corinteni 6,9.
[9] Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine, Georges Vigarello (coord.), Istoria corpului, vol. II, ART, Bucureşti, 2008, p.74
[10] op. cit., vol. I, p. 235
[11] Reinhart Koselleck, op. cit., p. 25
[12] Vezi Constanţa Ghiţulescu Vintilă, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 147
[13] Jonathan Haidt, Mintea moralistă, Humanitas, Bucureşti, 2015, p. 335
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu