INGE BARDOR - "M-am născut cu puterea de a vedea înlăuntrul omului"

 

- Născută în Mexic şi stabilită la Los Angeles, Inge Bardor are o profesie greu de fixat în cuvinte. Este o maestră a extrasenzorialului, apreciată pe plan internaţional pentru capacităţile sale de a lecui copiii superdotaţi, dar cu probleme de adaptare în societate. Un demers medical şi umanitar care, pentru a fi înţeles, necesită şi acolade... paranormale -

"Încă din leagăn, făceam să zboare jucăriile de pluş, numai cu puterea gândului"

- Nu e un lucru obişnuit ca în secolul atât de prag­matic în care trăim, cineva să declare cu dezin­vol­tură că este o persoană "suprasenzorială", do­tată cu însuşiri mai degrabă suprafireşti... Când v-aţi dat seama că sunteţi un om "aparte"?

- De la început, cu mine s-au întâmplat lu­cruri ciudate. Când mă pre­găteam să vin pe lu­me, mama a început să aibă dureri mari. Şi doc­torii au tri­mis-o la o eco­grafie, ca să afle cauza suferinţei. Lângă eco­graf, s-a nimerit să fie şi o tâ­nără din India, o clar­vă­ză­toare, care i-a spus mamei: "Copila dvs. nu e obiş­nuită, ci foarte ciu­dată. Nici măcar nu vrea să se nască!". Uluită, mama a aflat deci încă de la naşterea mea că trebuie să se aştepte la un copil "altfel". Pe urmă, încă din leagăn, făceam să zboare jucăriile de pluş prin cameră, numai cu puterea gândului. Mă amuzam mişcând obiectele şi animalele mele de pluş într-un mod imposibil pentru un copil mic. Dacă ma­ma ieşea din cameră un minut, când se întorcea, toate jucăriile din pătuţul meu erau, inexplicabil, în cea­lal­tă parte a camerei. Şi îmi mai amintesc că tatei îi plă­cea să fumeze tra­bucuri, iar eu îl necăjeam, ridi­cân­du-i pe o muchie cu­tia cu ţigări. Pe urmă, când am mai crescut, mama îmi împletea părul în codiţe, dar mie nu îmi plăceau, aşa că imediat ce le termina, pă­rul meu se despletea spectaculos, de la sine. Mamei nu-i venea să creadă ce vede: indiferent de cât de strâns le împletea, co­diţele se desfăceau imediat.

La sfat cu plantele, animalele şi copacii

În primii ani de ieşire în public

 

- Ce-aţi mai trăit aparte şi straniu în copilăria dvs.?

- Când am ajuns la şcoală, trăiam mereu într-o lume numai a mea. Şi când mă trezeam din ea, pro­fe­sorii se uitau ciudat la mine şi mă întrebau ce am pă­ţit. Uneori, mă luptam cu monştri, cu personaje imaginare, "inventate de mine", cum îmi spuneau profesorii, care insistau să mă convingă că aceste personaje nu există. Dar asta nu explica vânătăile care îmi apăreau pe corp, după aceste lupte imagi­nare. Nu am avut o copilărie şi o adolescenţă uşoa­re, eram privită ca un obiect ciudat. În câteva rânduri, profesorii au şi vorbit cu părinţii mei despre stările mele, pe care ei le credeau inventate. Dar mama spunea totdeauna: "Eu sunt alături de fata mea şi o susţin!". Ea m-a învăţat să fiu puternică. La un sprijin de felul ăsta mă gândesc şi pentru copiii pe care am venit să-i susţin şi să-i tratez în România. Pe urmă, îmi mai amintesc că tot atunci când eram mică, făceam încă multe alte lucruri neobişnuite, pe care alţi copii nu le puteau face. De exemplu, ştiam mereu ce o să se întâmple în viitor. Şi îmi mai şi plăcea să vorbesc, ba chiar mă sfătuiam cu plantele, cu copacii şi cu animalele. Iar când mă între­bau cei mari cu cine vorbesc, eu le explicam, dar ei nu înţelegeau. Treptat, mi-am dat sea­ma că nu-mi place să stau printre oameni, că mi-e mai bine singură. Oricum nu prea înţelegeam ce se în­tâmplă în jurul meu. Eram mereu cu mintea în altă par­te şi pe măsură ce creşteam, începuse să-mi fie fri­că de abilităţile mele supra­na­turale. Dar ştiam că tre­buie să fie ceva dincolo de lumea materială; alte di­men­siuni, altfel de fi­inţe. Că ceea ce oa­menii percep numai prin cele cinci sim­ţuri - era doar un în­ceput din ceea ce e­xis­­tă şi suntem ca­pa­bili să găsim, din­co­lo de lumea ma­te­ria­lă.

Ecranul interior

Uşor atinsă de boală

 

- A exis­tat un punct de schimbare în viaţa dvs.?

- Totul a în­ceput când a­veam nouă ani. Atunci am avut un accident în­gro­zitor. Am căzut pe scările casei noastre, am fost grav ră­nită şi am ajuns în comă, la spital, cu comoţie ce­rebrală. Din comă am ieşit destul de repede, şi ră­nile capului mi se vindecaseră şi ele. Dar rămăsesem paralizată şi cu o hemoragie persis­tentă şi gravă. Iar în tot acest timp, am văzut plutind multe spirite în jurul meu.

- Cum v-aţi vindecat?

- În cele din urmă, văzând că medicii nu le sunt de ajutor, părinţii mei m-au dus la un vindecător fai­mos în Mexic. El a fost cel care m-a aju­tat să mă re­echi­librez şi a înlăturat, prin metode ener­ge­tice, du­rerile as­cuţite care mă chi­nuiau. Astfel că a­tunci, la nouă ani, am înţeles mai bine forţa tămăduitoare a minţii omeneşti. Şi m-am hotărât, în­că de la acea vârstă fragedă, să susţin de-atunci înainte, toată viaţa mea, co­piii, în procesul lor de vindecare. În­ţe­lesesem că aceasta era chemarea sufle­tu­lui meu. Am des­co­­perit mai apoi mulţi alţi copii, care au trecut, ca şi mi­ne, la vârste fragede prin accidente gra­ve sau prin veci­nă­tatea morţii. Ex­pe­rienţe dramatice, dar în urma cărora s-au simţit renăscuţi. După reve­nirea din aceste experienţe traumatizante, se întâmplă frecvent ca acestor copii să li se activeze brusc abili­tăţile psihice.

- Cum v-a influenţat accidentul viaţa, ulterior?

Inge citind cu mâinile

 

- Imediat după accident, am început să studiez, alături de vindecătorul care mă ajutase. El mi-a devenit îndrumător şi mi-a schimbat viaţa pentru tot­deauna. M-a făcut să înţeleg în profunzime ceea ce ex­perimentasem eu până atunci şi să continui şle­fuirea darurilor mele. El m-a învăţat pe mine şi pe alţi aproape 1.000 de copii speciali să vedem şi să citim, folosind palmele şi tălpile. Numele mentorului şi învăţătorului meu este Memo (Se?or Guillermo Altamirano). Deşi trăieşte în Mexic, el a studiat, la rândul său, mulţi ani de zile cu un profesor din India. Ne lega la ochi ca să nu intre niciun pic de lumină, şi ne punea să privim la un ecran de televizor imaginat în interiorul minţii, care ne arăta ce aveam nevoie să vedem. Cum ar fi: culori, forme sau imagini. Elevul care nu putea să vadă ecranul în câteva saptămâni era trimis acasă. De altfel, acest ecran interior pentru care ne antrena Memo este acelaşi cu cel pe care îl vedeau mulţi alţi copii cu abilităţi vizionare superioare din China sau din Rusia. Iar aceşti copii erau deja men­ţionaţi în numeroase studii. În cazul nostru, după un timp, Memo ne-a făcut să vedem în jurul ecranului interior cel mare mai multe ecrane mai mici, care ne arătau informaţii mai detaliate. Aşa am ajuns ca într-o serie de seminarii, alături de mama mea Gaby, să îmi pot proba abilitatea ca, legată la ochi, să pot să citesc complet şi corect articole de ziar alese la în­tâmplare, numai cu palmele şi cu picioarele. Ba am făcut şi citiri ale fotografiilor prezentate de membrii au­di­en­ţei, în timp ce eram în continuare legată la ochi. Eram capabilă să descriu cu acurateţe nu doar persoanele aflate în fie­care din fo­tografiile prezen­tate, ci le pu­team face şi ana­liza aprofun­dată a ca­rac­terului.

- Şi acum, cum vă manifestaţi puterile?

- Acum, după o practică de mai mulţi ani, în cele mai multe situaţii, nu mai fo­lo­sesc ecranele. Eu pur şi simplu "ştiu". Simt informaţia cum îmi intră în trup, ca un fior care îmi face pielea de găină; şi atunci "ştiu". Şi când citesc, nu o mai fac în felul obiş­nu­it, ci pătrund în in­te­riorul textului. Iar dacă mă uit la numărul de înmatriculare al unei maşini, îmi închid o­chii şi văd înăuntrul lui. Mi se pare mai uşor aşa. Poţi, de exem­plu, să mă legi la ochi şi să-mi dai fotografia casei tale, iar eu voi vedea mult mai multe. Privesc în casă şi îţi spun ce văd.

- Care este rostul ecranului interior?

- Această metodă este o cale subtilă şi fină de cunoaştere a vieţii. Ea deschide celor care au pes­te 16 ani accesul la abilităţile originare ale ome­ni­rii. Altfel, noi ne risipim de-a lungul zilei mare parte din energie, devenind extenuaţi şi confuzi. Acti­va­rea ecranului nostru interior corectează tocmai aces­te dezechilibre. Prin regăsirea clarităţii interioa­re.

"Copiii-lumină"

Patru copii "lumină" - Andrei

 

Matei

 

Filip

 

Laura

 

- Se pare, totuşi, că nu sunteţi singură în uni­vers. Lumea e plină, astăzi, de aşa-numiţii "copii lu­mină", dotaţi cu însuşiri psihice excepţionale.

- Adevărat, astăzi există în lume mulţi copii cu pu­teri neobişnuite. Numai în China, de pildă, gu­ver­nul a recunoscut, începând din 1974, peste 100.000 de copii cu puteri psihice extraordinare. De exemplu, aceşti copii chinezi uimitori pot să citească şi să vadă legaţi la ochi sau într-un întuneric beznă - folosin­du-şi tălpile, nasul, limba sau urechile. Unii pot chiar să ci­­tească scrisul de pe foi şifonate, punându-le pe u­rechi sau la subsuori. De altfel, ei au făcut şi de­mons­traţii care stau la limita miracolului. Cum ar fi să scoată obiecte din containere sigilate, folosindu-şi pu­terea conştiinţei. Peste 5.000 de copii chinezi şi-au demonstrat public puterile incredibile de a face să se deplaseze obiecte prin spaţiu sau prin vase de sticlă sigilate! Şi asta s-a întâmplat în faţa unor cercetători oficiali ai guvernului chinez, care ştiţi că nu prea glumesc dacă cetăţenii lor ar încerca vreo înşelătorie. Toate aceste teste au fost filmate cu mai multe ca­me­re diferite. Şi, spre lauda autorităţilor ţării, în China s-au înfiinţat şcoli de pregătire specială pen­tru aceşti copii extraordinari. Uluitor este şi faptul că aceşti copii vizionari pot transmite foarte repede calităţile lor uimitoare celorlalţi copii obişnuiţi. Care deveneau la fel de înzestraţi ca şi ei. S-a constatat că aceste abi­lităţi fenomenale ale copiilor pot fi educate şi pre­date. Ca orice altă deprindere.

- Pentru asta aţi venit dvs. în România?

O mamă, cu fetiţa ei

 

- Am venit în România ca să mă adresez pă­rin­ţilor, dar şi copiilor speciali: toţi hiperactivi, unii, co­pii indigo, alţii, copii cristal sau curcubeu (categorii stabilite în funcţie de abilităţile lor). Pentru a înţelege mesajul acestor copii hiperdotaţi trebuie să-i accep­tăm aşa cum sunt, poate mai stranii. Şi să îi iubim necondiţionat, fără să îi etichetăm drept "anormali". Căci toţi sunt copiii lumi­nii. Pentru că fiecare poartă în interiorul său un diamant care aşteaptă să fie şlefuit ca să strălucească. Îmi a­min­tesc de o întâm­plare e­mo­ţionantă, petrecută a­ici, în România. O fetiţă, Ma­ria, când m-a văzut pri­ma dată, m-a luat în braţe, mi-a zâmbit de parcă ne cu­noşteam de când lu­mea, m-a recunoscut, şi mi-a zis că amândouă venim de pe... Soare. Ce mi s-a pă­rut mi­nunat era că mama ei o cre­dea! Şi din cauza asta am putut să-i ofer mamei anu­mite mijloace ca să îi îm­bu­nătăţească viaţa şi să îi dea o educaţie mai bună co­pilului ei.

- Cum i-aţi abordat la Bucureşti pe copiii deo­sebiţi şi pe părinţii lor?

- Mai întâi am ţinut nişte cursuri, "Cheia spre Suflet". Asta a implicat re­alizarea unei fotografii-por­tret a subiectului şi ci­titul energiei toroidale care se vede din fotografie. Am vrut să ajut în mod spe­cial copiii care au suferit trau­me profunde. Cei mai afec­taţi sunt orfanii şi copiii cu părinţi divorţaţi. Trau­mele lor sufleteşti sunt incre­di­bile, iar cei care le-au cauzat greşesc dacă îşi închi­puie că se pot strecura prin viaţă nepedepsiţi.

- Cum îi puteţi vindeca? Cum îi faceţi pe oameni să-şi depăşească blocajele?

- Am darurile despre care v-am vorbit. Pot vedea bine ce e înăuntrul omului. În România, pentru se­siu­nile mele, am cerut fiecăruia să-mi dea o foto­gra­fie. Trebuia să fie veche de cel puţin trei luni, dar nu mai veche de şase ani. Cu ajutorul lor, eu pot accesa toate infor­ma­ţiile de care au nevoie ca să îşi cureţe sufletul, să îşi vindece relaţiile putrede în care zac sau să scape, de pildă, de cine ştie ce implicaţii apăsă­toare, moştenite din strămoşi. Această cunoaştere de sine am­plă, stimulată de mine, are nebănuite efecte vin­decătoare.

- De ce copiii su­pradotaţi sunt văzuţi ca având "probleme"?

- Percepţia socie­tăţii e restrictivă. Şi a noastră, a părinţilor. Imediat ce un copil manifestă un com­por­tament mai ciudat, îl taxăm drept bolnav: "copilul are o boală, copilul are autism sau ADHD (n.r. tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie). De fapt, este o prejudecată. "Ano­malia" lor este o altă formă de energie, o altă vibraţie. Pentru înţelegerea problemei, am organizat aici, în România, un curs pen­tru ca fie­care om să îşi poată descoperi capa­ci­tatea vizio­nară. Unii oameni sunt clarvăzători, alţii sunt înalt-perceptivi, alţii aud lucuri aparte; e vorba de vibraţiile diferite la care accedem. În felul acesta, "percepţia" unui copil-lumină va deveni normală. Sper, cel puţin. În sensul acesta, există şi o metodă pe care o re­comand. Se nu­meşte Pikler, şi este un manual pentru cum să fii un părinte bun. Metoda a fost inventată de Emmy Pikler, acum 40-50 de ani, în timpul răz­bo­iului. Ea spune că toţi copiii trebuie lăsaţi să se mişte liber şi să se joace fără a fi întrerupţi. S-a dus în orfe­linate, unde ar fi putut ajuta cel mai mult. În zilele noastre, au fost făcute studii asupra copiilor care au crescut cu propriii lor părinţi şi asupra copiilor din or­felinate, adoptaţi sau nu. În mod bi­zar, aceştia din urmă au avut mai mult succes în viaţă şi sunt mai fe­riciţi. Şi eu recomand metoda Pikler oricui doreşte să aibă un copil.

Tinereţe fără bătrâneţe

Prietenă şi ucenică: Sara Esterabadeyan

 

- Sara Esterabadeyan, "cititoa­rea noastră în stele", al cărei in­ter­viu a fost publicat în "Formula AS", mi-a povestit că dvs. reuşiţi să vă încetiniţi şi procesul de îmbă­trânire. Cum e posibil aşa ceva?

- Până la urmă, eu decid când vreau să îmbă­trâ­nesc. Nu e vorba că nu îmbătrânesc, numai că eu pot alege momentul.

- Cum reuşiţi să faceţi asta?

- A îmbătrâni înseamnă să duci mai departe tot ce nu ai curăţat sau eliminat din mintea şi sufletul tău, iar eu am decis să curăţ cât mai mult posibil. Am ales cum vreau să arăt şi cum îmi va reacţiona corpul. Pe calea asta, am reuşit să lupt şi cu bolile. De pildă, acum doi ani, m-am îmbolnăvit şi m-am dus la un doc­tor, în Statele Unite. Mi-a spus că trebuie să mă ope­reze în aceeaşi zi, altfel chistul pe care mi-l des­coperise va exploda şi voi muri. Am cerut şi opinia unui alt mare chirurg, care mi-a spus acelaşi lucru. Până şi mamei îi era frică. Mă întreabă şi azi cum mă mai simt. I-am zis că atunci când voi fi bine cu ade­vărat, îi voi spune. Nu i-am spus nimic, căci încă nu e totul perfect. Şi atunci, în zilele acelea foarte grele pentru mine, am cerut un semn: dacă voi avea nevoie cu adevărat de operaţie, o voi face. Dar dacă nu, să îmi fie dat un semn! Şi tocmai atunci m-a sunat fostul meu prieten. M-a întrebat cum mă simţeam, i-am spus că nu foarte bine şi că va trebui să mă operez. Şi el mi-a recomandat să-l caut pe celebrul vin­de­cător coreean, Mr. Song. M-a acceptat foarte greu. Era obosit, pentru că mulţi dintre pacienţii lui nu au disciplină. Oamenii nu au rigoarea de a urma un anumit tratament atipic (până la sfârşit), aşa că preferă să se opereze, pentru că le e mai uşor. Mr. Song m-a vindecat, dar de fapt eu am decis să mă vindec. Eu aleg ce vreau să se întâmple cu corpul meu şi, dacă apare o neregulă, o să fac ceva să mă simt şi mai bine. Până la urmă, toţi avem puterea asta! Dacă înţelegi că ai fost lăsat pe pământ cu toate puterile de care ai nevoie pentru a trăi, atunci şi corpul va răspunde credinţei tale puternice. Să crezi şi să menţii controlul. Şi să simţi cu adevărat cine eşti tu, ca om: trup, minte şi spirit în armonie deplină. Acesta este triunghiul vieţii, perfect...

Inge Bardor - "Ecranul interior", carte apărută în România

 

- Doamnă Bardor, nu pot să închei interviul fără a vă ruga să vorbiţi şi despre originea dvs. ro­mânească.

- Într-adevăr, bunicul meu era originar din Ro­mânia. Numele lui era Veniamin Teodor Brettschnei­der şi a fost printre puţinii supravieţuitori ai unei tra­gedii faimoase la vremea ei. E vorba de vasul Stru­ma, plecat din România spre Palestina, în decembrie 1941, cu 800 de pasageri de origine evreiască. După o epopee cumplită, acest vas a sfârşit prin a fi torpilat de un submarin rusesc. Toţi cei care mai rămăseseră la bord, vreo 790 de oameni, au murit. Bunicul a scă­pat. Nu mi-a vorbit niciodată de tragedia asta, doar bu­nica îmi mai "scăpa" câte ceva. Dar amândoi mi-au transmis dorul şi dragostea de România, care mă fac să vin aici cât mai des.

 

• Valentin Iacob